Читать книгу O petala de Trandafir онлайн | страница 18

– De ce asa de tarziu ai venit?

– Toate trenurile erau incarcate cu ostasi ce se intorceau la locurile lor de trai, pe deasupra vagoanelor stateau inghesuiti militari. Eu am fost nevoit sa cumpar un cal de la un poleac si iata pe el am ajuns acasa. Pentru acel cal poleacul m-a pus la munca.

Dupa trei zile s-a intors si tatal meu Modiga Ion. El ne povestea cum ca prin urechile acului a ramas in viata, cum au suierat gloantele pe langa el, chiar si palaria i-au spart-o, ca prin minune a scapat cu viata. Multe intamplari ne povestea tata de pe front. Nu reusi bine sa-si revina dupa chinurile razboiului, ca a si fost chemat de conducerea raionala, care l-a numit in functie de director de scoala in satul Cascalia.

Detanand aceasta functie, el primise o indicatie obligatoare: trebuia sa trimita la invatatura cateva candidaturi de elevi in orasul Bender la scoala pedagogica. Era o necesitate vitala – sudul Moldovei ducea lipsa de cadre pedagogice. Staruindu-se tatal urgent se incadra in solutionarea problemei: ducea convorbiri cu parintii, de fete nici vorba sa plece de acasa. Mai mult fara rezultat, motivind ca copiii taranilor dupa scoala trebuiau sa munceasca in camp. Era o situatie grea. Cu chin, cu vai s’a ales tatal meu cu cativa flacai printre ei: Pintea Petru, Pascal Mihail, Coliban Petrea. Cu ei trebuia sa se prezinte la scoala pedagogica din Bender. Prea putini parinti au cazut de acord sa-si dea copiii la scoala si atunci tatalui ii veni ideea de a ma lua si pe mine cu ei. Eu eram o copilita mica, firava, rusinoasa si pe langa aceasta trebuia sa cunosc materialul obiectelor ce nu mi s-a predat in clasele primare. Imi trebuia si un certificat pentru termanarea acelor 7 clase ce se cerea pe atunci. Si ceilalti baieti nu termanase studiile cuvenite, in timp de razboi nu-ti mai venea a carte. Si iata stau in fata directorului scolii pedagogice, tov. Bondarenco: un om obosit la fata, ca si cum n-ar fi dormit indeajuns, suparat, cum mi paruse. Avea parul revasit, cu o carare neglijenta pe dreapta. Il priveam din cap pana in picioare. El era imbracat cu un costum bej tesut ca bobul de orez, camasa tot de culoare bej deschis, ca nisipul, iar cravata de culoare maronie. Cu asa imbracaminte l-am vazut toti cei tre ani de zile. Termanind convorbirea telefonica cu cineva, incepu dialogul: “De ce necajiti acest copil, va putea ea sa infrunte greutatile studierei”, zise el, adresandu-se catre tatal meu.